Aș vrea să scriu un poem cumplit

Mircea Florin Şandru 

Statuete de jad în vitrine cenuşii, rigole pline de frunze, gunoieri triști,

Poliţişti melancolici, aurolaci adormiţi pe terasa de la McDonald’s.

O noapte stranie,

Ploaia curge încet ca lichidul din burta unei balene.

Aş vrea să dorm o vreme, aş vrea

Să o visez pe sora mea, mireasă, în oraşul de munte.

Aş vrea să-l visez

Pe tata. Aş vrea o cafea, aş vrea o votcă. Aş vrea să scriu un poem cumplit,

Ca un strigăt, ca un camion cu trinitrotoluen,

ca o ogivă nucleară.

Stau lângă mica veioză cu led şi îmi caut cuvintele. Poate ar trebui să scriu despre moarte,

Poate că ar trebui să descriu ghearele ei de crom,

de stronţiu, de wolfram,

Despre pielea spintecată de bici a lui Jesus Crist Superstar,

Poate că despre gropile comune din Cambodgia,

din Irak şi din Kosovo,

Poate că ar trebui să scriu despre Ion Stratan,

marele poet care şi-a înfipt cuţitul

În inimă. Poate că ar trebui să scriu despre şacal,

ciudatul mascul

Care îşi fecundează femela, apoi îi sfâşie jugulara.

Poate că ar trebui să scriu

Despre casa în care voi locui pentru totdeauna.

Poate că despre picioarele lungi ale iubitei mele.

Poate că despre ochii ei uimitor de mari

Ca două lacuri de munte. Poate că ar trebui să scriu

despre toate nopţile albe

În care îmi vine să-mi dau foc. Poate despre săraca ţară bogată

în care m-am născut

Poate că ar trebui să nu mai scriu niciodată,

Poate că doar ploaia, poate că doar fulgerul,

Poate că doar frunzele, poate doar vântul.

Cântec pentru ea

Mircea Florin Şandru 

Nu mai e mult şi voi trece dincolo,

În rămuriş va rămâne doar umbra, un clopot înstelat

În care am stat cu Ea nopţi şi zile. Dulce era gustul Ei,

Sălbatic era trupul Ei, adânci erau ochii Ei, ochii Ei negri.

Când se lăsa seara, când draperiile erau trase, când focuri mici

Pâlpâiau în şemineu, îi desenam flori pe piele.

Parcă toate mă dor. Aud şi acum forfota sângelui,

Cântecul ploii, coapsele Ei frecându-se sub cearceaf,

Un sunet împurpurat strălucind în carnea Ei

Şi în carnea mea; o muzică venind de dedesubt, un plânset venind

De deasupra. Un buchet de forsiţia, un arbust de ceai, o rodie,

Un coş cu nuci, un tort aniversar, fusta Ei roşie

Uitată pe scrin, albeaţa trupului Ei, perle în cutii negre, de piatră.

Toate acestea trăiesc, sunt săpate în foc,

Cortexul meu fumegă; din cenuşa lui un heruvim albastru zboară spre cer,

Apa nopţii se prelinge în picuri mici; o, eram tânăr, o, eram tânăr.

Dar acum nu mai e mult şi voi trece dincolo; fiinţa se va despărţi de fiinţă,

În rămuriş va rămâne doar umbra, un clopot înstelat,

În care am stat cu Ea nopţi şi zile.

ÎŢI VĂD DOAR JUMĂTATE DE CHIP

Mircea Florin Şandru 

Lumină calmă, dulce, alunecând pe ziduri,

Peste turla Bisericii Anglicane şi peste Parcul Ioanid,

Şi tu la fereastra întredeschisă

Îţi văd doar jumătate de chip şi doar un ochi

Care mă priveşte. Îţi fac semn cu mâna,

Iar tu clatini perdeaua, ca o velă uşoară,

În semn de recunoaştere, ca şi cum

Pe marea verde ne-am fi întâlnit din întâmplare.

Credeam că nu exişti,

Credeam că nu vei mai veni niciodată,

Eram pregătit pentru o deplină singurătate,

Mă îndreptam spre piscul alb al tăcerii definitive,

Mă îndreptam spre moarte.

Dar tu ai venit şi m-ai atins pe obraz

Cu mâna ta fumegândă

Am deschis ochii uimit şi am strigat.

Erai atât de aproape şi îmi vorbeai,

Şi am simţit că ai nevoie de mine.

Unde ai ascuns-o

 Mircea Florin Şandru

Lumina nu mai există pentru mine,

Ochii mei s-au stins. Doar lacrimi, doar lacrimi;

În noapte voi locui pentru totdeauna

Şi Fiara Nordului îmi va fi singurul prieten

În acest iglu al singurătăţii.

Doamne, de ce m-ai părăsit, de ce ţi-ai întors faţa de la mine?

Eram un om obişnuit; în fiecare seară îngenuncheam

Şi îmi spuneam ruga către tine

Pierdut în înserarea marelui oraş

Ca în burta jilavă a balenei Eram fericit și femeia cu păr auriu

Venea câteodată la mine.

Îmi aducea daruri. Mirosea atât de îmbătător

Că strălucea carnea pe mine.

Unde ai ascuns-o? te întreb, Atotputertnicule,

De ce m-ai pedepsit? Lumina nu mai există pentru mine,

Ochii mei s-au stins

Şi Fiara Nordului îmi va fi singurul prieten.

Semioameni

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.

Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.

Iar când vorbele par să se-nchege puţin,

Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.

 

Are degete groase şi grele,

Sunt cuvintele lui de ghiulele.

Râd gândacii mustăţilor, strâmbii

Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

 

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri –

Semioameni slujindu-l umili –

Care şuieră, miaună, latră câineşte,

Numai el, fulgerând, hăcuieşte

 

Potcovar de ucazuri, forjează porunci:

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi

Orice moarte-i desfată deplin

Pieptu-i larg de cumplit osetin.

 

Osip Mandelştam [poet şi eseist evreu rus, 1891-1938] – “Semioameni”, din volumul “Dorin Bercea, Poezia lui Osip Mandelştam”, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2009, traducerea versurilor de Emil Iordache. Acest poem despre Stalin a avut drept consecinţă internarea în "gulag" şi, ulterior, suprimarea marelui poet.

Numai torţa ta ©

Numai torţa ta se mai vede în ceaţă,

Foarte puţin, ca o candelă mică,

Eşti atât de departe; mi-e frig şi mi-e frică

Abia mai merg pe câmpia de gheaţă.

 

Ar trebui un plisc de pasăre uriaşă

Care să spintece totul în jur,

O explozie crâncenă în cerul obscur

Ca să reapară lumina golaşă.

 

Atunci te-aş vedea, înspăimântător de frumoasă

Cu braţul stâng încremenit pe făclie,

Ca o orhidee sălbatică în marea pustie,

Ca o ploaie de foc peste gheaţa lucioasă.

 

Aminteşte-ţi de mine şi te-ntoarce din cale,

Dă-mi mâna ta strălucitoare, fierbinte

Te voi îmbrăca într-un nimb de cuvinte

Şi voi îngenunchea la picioarele tale.

Mircea Florin Șandru

Oriunde ai fi

Mircea Florin Şandru 

#CUFOIŢĂDEAUR ©

Cu foiţă de aur e acoperit trupul tău în seara de aprilie,

Iar eu sunt mut şi îl privesc cum străluceşte, ca un lampion pe verandă.

Oriunde ai fi te-aş recunoaşte şi aş veni cale de o mie de leghe

Să îţi aduc daruri, să ard tămâie, să stau în genunchi şi să te rog.

Eu sunt corăbierul rătăcit pe mare, eu sunt beduinul pierdut în pustiu,

Eu sunt pelerinul plecat în Tibet ca să îl cunoască pe Dalai Lama,

Eu sunt frunza spulberată de vânt care s-a lipit de geamul tău,

Eu sunt broderia din ochii tăi, atât de mari încât par două lacuri de munte,

Eu sunt rochia ta verde care doarme în şifonier cu amintirea unei seri de bal.

Am venit să te iau cu mine. Am venit să te duc într-un loc binecuvântat,

Cu soare calm şi ape verzi, şi păsări-cardinal, şi păsări-liră,

Dar tu te temi, pentru că n-ai plecat niciodată din această casă veche,

Dar tu te temi, pentru că nu m-ai văzut niciodată atât de blând şi de rugător.

Vino cu mine, fii mereu cu mine, te voi aşeza într-un hamac

Şi te voi privi toată ziua cum dormi, cu trupul tău învelit în foiţă de aur.

Aș pleca

Mircea Florin Şandru

©

Aş călători fără întrerupere, aş pleca undeva departe,

Dar înapoi totul e surpat, iar înainte drum nu există. Stau în genunchi

Şi mă rog: primeşte-mă mamă în pântecul tău de pământ,

În casa ta de pământ, în cimitirul risipit pe deal, ca o livadă de cretă.

Aici, în marele oraş, nu mai sunt de folos nimănui; sunt

O pasăre neagră pe o creangă gri, sunt un obiect aruncat în pod,

Un ciot uitat în magazia de lemne. Se face seară şi marile

Bulevarde strălucesc, şi vitrinele dansează în mii de culori, şi turme

De adolescenţi invadează cluburile şi fast-foodurile. Ca un balon stratosferic

Oraşul pluteşte deasupra nopţii. Motocicliştii au ocupat străzile,

E ora când cel puternic îl loveşte pe cel slab, când gregarii îl batjocoresc

Pe cel singur. Aş putea să-mi iau spada, să-mi iau carabina,

Să-mi iau kalaşnikovul, să-mi iau mitraliera şi, ca omul-păianjen,

Aş face linişte. Dar ştiu că nu are rost,

Fiecare – în legea lui, fiecare – în forma lui trecătoare.

Simt că aici, în marele oraş,

Nu mai sunt de folos nimănui; sunt o pasăre neagră

Pe o creangă gri, sunt un obiect inutil aruncat in pod,

Sunt un ciot uitat în magazia de lemne.